Într-o seară rece de noiembrie, în Berlin, mă întorceam cu metroul acasă. Deși nu știu dacă o locuință închiriată în străinătate, în care un emigrant locuiește, poate înlocui acel loc numit acasă din România. Totuși, trebuie acceptat și un astfel de loc ca un „acasă” provizoriu, unde îți poți regăsi liniștea, odihna și, de asemenea, refacerea puterilor pentru a înfrunta vicisitudinile vieții din străinătate și, mai ales, provocările noilor zile ce îți stau în față.

Berlin este un oraș frumos, care se întinde pe o suprafață mare, cu multe spații verzi, acum îmbrăcate în veșmântul toamnei. Cu o altă ocazie voi încerca să descriu mai pe larg acest oraș. Uneori este nevoie să călătoresc pe distanțe mari cu metroul sau autobuzul. În timpul acestor călătorii lungi îmi face plăcere să analizez fețele oamenilor din metrou, mai ales că în Berlin poți întâlni persoane venite din țări și culturi diferite. De câte ori mă aflu prin părțile supraaglomerate ale orașului, am un sentiment ciudat: am senzația că m-aș afla în preajma Turnului Babel; cred că numai acolo se putea vedea o asemenea varietate de oameni.

Îmi face plăcere să-i privesc și să-i studiez. Îi văd pe unii obosiți, îmbrăcați în haine de muncă, întorcându-se spre casele lor. De asemenea, sunt foarte mulți studenți, a căror înfățișare transmite faptul că se află în dimineața vieții și vor să reușească în marea alergare a existenței. Apoi vezi oameni curați, îngrijiți, pe care, privindu-i, îți dai seama că au trăit o viață echilibrată, îmbătrânind frumos. Există însă și unii cu fizionomii pe care le întâlnești prin anumite cartiere ale Berlinului și care înspăimântă prin degenerarea morală la care au ajuns, vizibil imprimată pe fețele lor.

La una dintre stațiile unde metroul s-a oprit a urcat un tânăr rus, înalt, cred că avea în jur de treizeci de ani. Avea părul lung, blond, prins la spate într-o coadă, și o barbă mare, tot blondă. Impresionau ochii săi albaștri, ce reflectau noblețe, iar fața sa avea o expresie frumoasă și inteligentă. Întreaga lui înfățișare îmi amintea de preoții sau călugării tineri pe care îi văzusem cu ani în urmă prin mănăstirile din România. Avea o atitudine plină de demnitate și părea un tânăr cu o personalitate puternică. Era îmbrăcat cu o haină de velur maro, purta blugi și ghete de piele, tot maro. Hainele îi erau curate, iar el era îngrijit, păstrând o bună igienă.

După ce făcu o reverență, acompaniindu-se la chitară, începu să cânte cu o voce sonoră, melodioasă și puternică. Am rămas surprins de talentul său muzical și am observat că și oamenii din metrou erau impresionați de vocea acelui tânăr. Cântecul îmi amintea de muzica gregoriană. Fața sa era serioasă și concentrată, iar ochii îi străluceau de plăcerea pe care o simțea în timp ce cânta. După câteva minute, termină, făcu din nou o reverență și porni să strângă bani de la cei care voiau să-i ofere câte ceva. I-am dat și eu un euro, ca de la un emigrant la un emigrant. Mi-a mulțumit, înclinându-și puțin statura sa înaltă, și m-a privit cu acei ochi albaștri, senini, care dădeau chipului său tinerețe și frumusețe bărbătească.

Cred că portretul său ar fi trezit dorința unui pictor de a-l picta, iar momentul în care cânta ar fi fost impresionant de surprins pe pânză. Expresia feței sale din acel moment merita efortul de a fi imortalizată, iar o astfel de pictură ar fi încântat iubitorii de frumos și de artă.

„Iată”, mi-am zis, „un rus autentic”. Deși nu am înțeles cuvintele cântecului, pentru că a cântat în rusește, talentul său m-a impresionat profund. Pe de altă parte, m-am întrebat cum este posibil ca un asemenea talent să se piardă, îngropat într-un metrou din Berlin. De ce nu a ajuns departe în lumea muzicii? Ce caută aici, printre muzicanții ambulanți care cântă prin diferite locuri ale orașului?

Întâlnirea cu tânărul rus mi-a adus aminte de Spania și de faptul că și acolo am întâlnit, pe străzile vieții, tineri care trăiau o existență obișnuită, dar care posedau calități deosebite. Cu ani în urmă, în Valencia, în apartamentul în care locuiam pe atunci, i-am închiriat o cameră unui tânăr din Ecuador, pe nume Luis. Cred că, în alte circumstanțe, ar fi putut deveni un al doilea Cantinflas. Era scund, ca majoritatea ecuadorienilor, iar fața lui mi-a rămas adânc întipărită în minte. Avea ochii negri, cu un aer de inocență, iar expresia feței era un amestec între trăsăturile indienilor din documentarele despre jungla amazoniană și o bufonerie autentică. Avea o înclinație înnăscută, un talent natural de comediant de clasă, însă brut, neșlefuit de școlile superioare, ci doar de școala vieții, cea interminabilă.

De câte ori eram triști, eu și soția mea, el, cu farmecul său inegalabil, ne făcea să râdem. Modul său de a fi, de a vorbi și de a se comporta stârnea hohote de râs. Cât timp a stat cu noi, a fost o adevărată oază de relaxare. În alte circumstanțe, acest tânăr ar fi ajuns un mare actor de comedie. Personal, am mai văzut talente în acest domeniu, dar pot spune că, în afară de Cantinflas, nu am întâlnit un bufon atât de natural.

Creionarea portretului acestui tânăr mi-a adus aminte de Nicolae, un prieten despre care am mai scris, și de o discuție avută cu el în timp ce priveam un meci de fotbal din Divizia C. Atât mie, cât și lui Nicolae, ne-a atras atenția un jucător de aproximativ douăzeci și șase de ani, cred că din America de Sud. Pe fața acestui tânăr, în timp ce juca fotbal, se vedea o expresie de hotărâre amestecată cu iscusință și plăcere. Era ca peștele în apă, încântat de ceea ce făcea. Scund de statură, dar foarte elastic și viguros, când lua mingea ori dădea o pasă bună, ori dribla doi-trei jucători adverși. Ceea ce uimea era naturalitatea cu care o făcea: pur și simplu, el și mingea erau una, se contopeau.

Nicolae îl privea cu plăcere și, la un moment dat, mi-a spus:
„Bun jucător, foarte bun. Ar putea juca în Divizia B și cred că ar face față și în prima divizie. Dar își pierde timpul jucând pe maidanele astea. Ar putea câștiga bani și ar încânta atâția oameni cu fotbalul lui. În orice domeniu al vieții întâlnești oameni care ar fi putut sta alături de cei mai mari, însă, din cauza circumstanțelor sau a alegerilor neînțelepte, nu ajung acolo unde ar trebui. Sunt situații care te nedumeresc.”

M-a privit puțin, apoi a urmărit terminarea unei faze de același jucător, după care a adăugat:
„Așa este viața. M-am mâhnit întotdeauna când am întâlnit astfel de situații și, pe cât mi-a stat în putere, am căutat să ajut și să promovez astfel de oameni, bineînțeles în sfera mea și în limita posibilităților mele. Nu pot trece nepăsător pe lângă ei.”

Dincolo de orice argumentație, este trist faptul că aceste talente minunate se pierd, sunt înăbușite de valurile vieții, fără posibilitatea ca astfel de tineri să ajungă la un liman și să se dezvolte conform darurilor pe care le au, aducând bucurie altor oameni. Pe de altă parte, există și cazuri în care, în diferite domenii, unii s-au ridicat de jos și au strălucit prin talentele lor. Sunt însă și cei care poartă vina pentru faptul că, deși aveau un talent, nu l-au dezvoltat, nu au muncit pentru a realiza ceva în viață, preferând mediocritatea care, în final, i-a înăbușit. Alții au crezut că vor reuși doar pe baza talentului, fără un efort stăruitor și temeinic de pregătire – o greșeală care, cred eu, costă.

Cel mai dureros este însă faptul că unii tineri cu capacități extraordinare, în loc să primească o mână de ajutor, au fost priviți cu indiferență de cei care i-ar fi putut sprijini sau, mai rău, au fost în mod voit încurcați și opriți din drumul lor. Personal, cred în existența providenței divine, aflată la cârma tuturor lucrurilor din această lume, capabilă să ridice ființa umană din cele mai adânci abisuri. Există însă o condiție: conlucrarea cu Divinitatea, adică acceptarea unui stil de viață trasat de Infinita Înțelepciune. Unii refuză categoric această conlucrare, iar atunci dezastrul devine inevitabil. Acolo unde însă divinul și umanul se împletesc, rezultatele sunt uriașe.